duminică, 16 martie 2014

Povața mamei

Îmi amintesc cu atîta drag,
De prima zi de școală.
Eram doar un micuț vioi
Cu suflet fără boală.

Și cît de tandru, drăgăstos,
Mă luase, el, de mînă,
Soarele, să mă așeze
Pe calea ce-o să vină.

În jurul meu, numai copii,
De altfel, ca și mine,
Zburdau haotic, rătăcind,
Prin lumea din mulțime.

Am mers alături de un înger.
Îți mulțumesc măicuță!
Îmi amintesc și azi, ca ieri,
Materna ta povață:

"Aurașul mamei drag..."
Și văzu-i din ochi cum scapă
O lacrimă pe fruntea mea.
Era atît de caldă.

"De azi tu vei păși
Pe calea vieții, fie
Să crească numai flori în ea,
Să-ți placă toate, ție.

Dar vreamea trece, te va duce
Nevoia-n altă lume.
De vei cădea, să te ridici
Mai mîndru de-al tău nume.

Să nu uiți nicicînd să fii
Copil, bagă de seamă,
Că n-o să uiți tată să fii,
Că n-o să uiți de mamă!"

Istorie

La răscrucea dintre timpuri,
De pe-un drum bătrîn de țară
Vine-o doamnă-n straie sure,
Cu o cîrjă subsuoară.


Și, abia, mergînd bătrîna,
Că i-s urmele bătute
De atîtea mii de veacuri,
Și războaie, alte sute.


În mijlocul răscrucii,
Ajunsă-n toi de noapte,
Aude cum o-ngînă
O voce dintr-o parte:


_Ia stai femeie-o clipă,
La vorbă, fără teamă,
Că am ceva a-ți cere,
Dar spune, cum te cheamă?



_Din vremea cea dintîi
Adun fără de seamă
Eroi, războaie, pace.
Istorie mă cheamă.


Femeia o fixează
Cu ochii, ca un șarpe.
Și-n glas pătrunzător:
_Să știi, al meu, e Moarte.


Te-nving de mii de veacuri
Și simt, acum, plăcere,
Să-ți spun, pe-ai tăi eroi,
I-am pus, eu, la tăcere.


_Oh Moarte, mă cuprinde
O milă pentru tine,
Că n-o să ai nicicînd
Un suflet să te-aline.


Că storci eroi de viață?
E al tău năduful,
Că n-o să poți nicicînd
Să le iei triumful.


Și-o viață cucerită,
Nu e o victorie,
Atîta timp cît Omul
Are o istorie.

luni, 17 februarie 2014

Veșnicia unei clipe

E seara-n asfințire,
Și plină-i de povești
Luna printre stele,
Cînd tu în cale-mi ieși.

Frumoasă ești în noapte
Și-n ziuă, ca atare.
Din zări nemărginite
Îți duci pasul agale.

Iar cerul de deasupra,
Sub noi e doar alee
Spre lumea inocentă
Din pieptul tău, femeie.

Și stelele din juru-mi
Își caută stăpînă.
Eu, neatent din fire,
Te țin deja de mînă.

_Ah, ochii tăi, iubito,
Meleagurile mele,
Povești fără de capăt,
Și zei pe toate cele.

Ascultă cum se tremură,
În gînduri vinovate,
Dorința mea umană,
Tăcerea ta din noapte.

_Ce-aș putea să spun,
Cînd noaptea peste mine
Și-a semănat magia
Prin sufletul din tine?

Eu n-aș dori să-ncerc,
Și nici curaj să pot
Să-ți dăruiesc cuvinte,
Cînd tăcerea-nseamnă  tot.

Pe chipul ei, aievea,
Rătăcesc poeme,
Și-n eul meu, poetic,
Cuvintele supreme:

_Mă simt dator, copilo,
În clipa cea de față,
Să-ți fur o sărutare
Din cufărul cu viață.

Îți dau un an la schimb,
Sau zece, cum ți-i placul,
Dar lasă-mă să-mi duc
Cu tine, o clipă, veacul.

Cu ochii ei cei galeși
Și plini de gingășie,
M-acoperă cu farmec
De sfîntă veșnicie.

_Ascultă, tu, tăcerea,
Și las-o să vorbească,
Eu nu vreau veșnicie,
Ci viață omenească.

Eu nu vreau să-mi furi
Sărut, din datorie,
Eu pot să-ți dăruiesc,
O lume, numai ție.

Doar ține-mă de mînă
Și-n clipa ce-o să vie,
Căci astfel noi trăi-vom
O altă veșnicie.

Felicitare pentru femei

În această zi senină,
Pe-un surîs de primăvară,
Vă doresc numai lumină
Din a soarelui comoară.

Doar putere și speranță
Să vă dea Domnul, de mîine
În fiecare dimineață
Să aveți pe masă pîine.

Iar bărbați, în prag de casă
C-un buchet de ghiocei,
Să v-aducă stare-n viață
De iubite, dragi, Femei.

Fără titlu (II)

A apus de mult un soare,
Noaptea-i plină de povești.
Din tăceri îmi furi săruturi,
Cu sărut mă cucerești.

Chipul tău se scaldă-n apa
Lacului, ce te-ncunună,
Și în zîmbetu-ți feeric
Toate zînele se-adună.

Iar stejarul ce veghează
Doi copii de umbra lumii,
Strînge strunele la sînu-i

Și îi cîntă, dulce, lunii.

În Țara mea (pentru copii)

În Țara mea am fost și sînt
Un copil pe-acest pămînt,

Cu familie fericită
Doar în Țara mea iubită.

Cea mai dulce este ea,
Țara din ograda mea.
Îmi adun azi toți amicii,
Mîine vin în ea bunicii.

Cît mă simt în ea de bine
Fără banul tău, străine.
Cît vom fi copii de școală,
Vom avea iubire-n Țară.

În ochii tăi aș vrea să fiu

În ochii tăi aș vrea să fiu,
Să-ți culeg din stele luna,
Să te prind sfios de brîu
Și să-ți gust, din buze, bruma.

De pe lacul înstelat
Să-ți adun dragi romanițe,
Și de ele fermecat,
Să-ți tivesc, cu drag, rochițe.

duminică, 16 februarie 2014

Un copil, la sînul mamei

Cerule, stropit de roua
Ochilor cei părintești,
Lumînări ți-aprinzi în noapte,
Toate pline cu povești.

Luna galbenă sărută
Ale lumii, mari, hotare,
Iarba sub picior ascultă
Basme de la curtea mare.

Și-un copil, la sînul mamei,
Adormit de-a nopții vrajă, 
Simte iarba cum respiră,
Cerul, vede, stînd de strajă.

Iubesc o sirenă

Din zările-nstelate 
Se freamătă un vis.
Iubită-mi ești în noapte,
Și-n ziuă, la apus.

Pe țărmul mării, apa
Se-ntinde să te-ajungă,
Din ceruri, luna-ți lasă,
În mare, albă, umbră.

Pe valuri liniștite,
Pășești fără de seamă,
Din umbra ta dorințe,
Pe urma ta mă-ndeamnă.

Dar altă-mi este apa
Care-mi curge-n venă,
Căci eu sunt om, dar tu,
Iubita mea sirenă.

Nu mai știu

Nu mai știu, astăzi, de ce
Stă trecutul în cuiere,
Amintiri din buzunare-i
Nu am drepturi a le cere.

Nu mai știu nici cine-am fost,
Un naiv visînd iubire?
Sau pe valul pasiunii
Am iubit o... amăgire.

N-aș putea să-ți cer o clipă,
Ar fi poate o minune,
Dar pe calea ce-ai pornit-o,
Amintește-ți și de mine.

N-aș putea să te condamn,
Nici nu știu de sunt în stare,
Dar din crezul vieții ia-ți, 
După simțu-ți, condamnare.

Din răul tot ce-a fost, sau bine,
Fericire ți-am cules, 
Dar scăpînd-o printre rime,
N-ai iubit esența "vers".

Adormi, adormi

Adormi, adormi, iubita mea, 
De noapte ascunde-ți ochii.
Sărutați fiind de briză,
Povești ți-or spune plopii.

Din părul tău, numai făclii,
Voi strînge-a lor nuclee,
Și le voi pune rugăciuni
Pe pieptul tău, Femeie.

Ca un om tu vrui s-apui

Pe lîngă casa ta treceam,
Străin de altădată.
Alte stele văd în geam,
Privind la draga fată.

Aceleași urme las în mers,
De ieri pe azi, de azi pe mîine.
Te-ai rătăcit în propriul vers
Și-n rimele păgîne.

Din nori Luceafărul se-arată,
Din lac străluce luna,
Precum din ochii mei, odată,
Îți împleteam cununa.

Pe calea pusă între tei,
Veneam grăbit odată,
Din depărtări, în pașii mei,
Iubea, simțeam, o fată.

Dar cît de mîndru zbuciuma
Pămîntul sub alee,
Mi se părea că la apus
Un soare e... Femeie.

În lumea ta eu nu-ncăpui,
De azi nici n-am de gînd,
Ca un om tu vrui s-apui
Și să răsai nicicînd.

Chip de nea

Amorul meu sărută ochii
De gheață, lucitori și reci.
Buze cad ispită sorții
În aceste clipe seci.

Amorul meu sărută fruntea,
Paloarea feței ca de zînă.
Între noi se-ntinde puntea,
Pentru mine - prea păgînă.

Amorul meu sărută gura 
Înmărmurită în neștire,
Pare-a fi o nesătulă
De rece, moartă, nesimțire.

Timpul trece

Timpul trece,
Lasă tăceri,
Praf de tristețe,
Pe umeri poveri.

Teiul în floare, 
Aroma îmbată.
În piept c-o cicoare
Un trup te așteaptă.

Mă plictisesc aleile

Mă plictisesc aleile pustii,
Cu frunze copleșite de rugină.
Te-aștept de-o veșnicie ca să vii,
Să nu mă mai privești ca o străină.

Mă plictisesc aleile, pe bune, 
S-a rătăcit pe undeva fiorul,
Ce-a putut la pieptul lui s-adune
Pe cei care vorbesc la "TU" cu dorul.

Mă plictisesc aleile, e greu
Pe ele să mai trec din vreme-n vreme.
Mai vibrează frunze din suspinul tău,
Și-n urma lui, un suflet care geme.


Mă plictisesc aleile, și-i rău
Că n-am putut găsi limbă comună.
Vioara plînge și suspină greu,
E ultimul cuvînt și ultima ei strună.

Cînd clipele dor

Cînd clipele dor
În ochi o scînteie,
Pe stele, ușor,
Se trece-o femeie.

În ochi o scînteie
Să-mi fugă prin vis,
De mîndră femeie
Să pot fi atins.

Pe stele, ușor, 
Să urce o ploaie,
Prin ea să cobor
C-un înger în poale.

Se trece-o femeie
Prin viață, prin vis,
În ochi o scînteie
Demult mi s-a stins.

La Revedere

Distanța se hrănește 
Cu lacrimi și durere,
Cît aș vrea să mă apropii,
Dar inima nu-mi cere.

Mult aș vrea să mai revin
În timpurile cele,
Dar m-aș simți ca un străin
Pierdut de lumi cu stele.

Nu o spun din cap,
Inima mi-o cere.
Te-am iubit cu-adevărat,
Te-am iubit, La Revedere.

Amintiri

Mai ții minte, draga mea,
Visul somnului tîrziu,
Ce-mi fura în noaptea grea
Simțămîntul de om viu?

Era toamnă și părea
Pururea așa să fie,
A ta privire mă schimba
În copil, cu nebunie.

Mai țin minte, azi, femeie,
Somnul visului tîrziu,
Ce rămîne doar scînteie
Arsă, într-un om neviu.

Poetul contemporan

În nebăgare de seamă, pe noi ne uităm,
Construindu-le în grabă, altora, morminte. 
Ne grăbim să-njurăm, în loc să visăm,
Și astfel îi furăm Poetului cuvinte.


E o lume străină pentru fiecare,
Unde adevărul se stinge cu încetul.
Și cînd iubirea-și pierde din valoare,
Ce-ar mai avea de slăvit Poetul?


Se nasc zilnic copii, genii - chiar deloc,
De aceea pe cărți se așterne praful,
De aceea printre puținii cititori își fac loc
Mai puțini care citesc și astăzi epigraful.

Și-apoi, cine-n lume-ar refuza
Tîlharului să vîndă alfabetul?
Păcat de ce-am avut cîndva,
Căci nefericit, e azi, și trist, Poetul.

Apropiere

Amîndoi ne ținem mîna,
Noaptea-ți strălucește-n ochi,

Cerul, contropit de stele,
Rătăcește printre plopi.


Din privire - un mister
Mă sărută, lung, pe frunte,
Lumea ta, un colț de cer,
Sărutul tău - mijloc de punte.



Tu, fîntînă de la poartă

Tu, fîntînă de la poartă,
Cu-al tău tei, de ani, slăbit,
Îmi ții doru-n pragul casei,
Tot cerșind a fi pășit.


Am călcat, eu, multe pietre,
Din al banului venin,
Mi-am pierdut în lumea largă
Chiar și propriul cer senin.


S-au uscat și de vedere
Ochii mamei chinuiți,
Ca și ei, aștepți în poartă,
Să vină fiul la părinți.


Am cerut o avuție,
De ea pămîntul s-a legat,
Că nu mai pot pe ușa mamei
Să intru așa cum am plecat.


Tu, fîntînă de la poartă,
Din izvorul tău nobil,
Ia, te rog, și udă mamei
Setea,-n suflet, de copil.

Dor de noi

Un dor de noi, adie seara,
Peste crînguri și poteci.
Mirosul vechi de tei, e ceara
Amintirilor prea seci.


Dor de clipe  ce au fost,
Ecoul lor și azi mai ține.
Te-am iubit, dar fără rost,
Te-ai lipsit și tu de mine.


Dor de mîine... ce va fi?
Urma ta e mult prea rece.
Poate mîine vei veni,
Aș veni, dar te-aș petrece.

sâmbătă, 15 februarie 2014

Poezie

Vino la mine-n toi de noapte
Să-ți ating buzele moi,
Iar în plete-ți, răsfirate,
Să ne pierdem amîndoi.


Să-ți sorbesc ochii, ca luna
Lîngă stea - mărgăritar,
Iar pe palmele-mi, cu roua
Dimineții, să-mi tresari.


De pe fruntea-ți visătoare
Să adun har lîngă har,
Și din lumea-mi muritoare,
Să mă treci de-al ei hotar.


Să-ți ating pieptul, ușoară
Tu să-mi cazi în brațe strîns,
Iar în ochii-ți o comoară
Dinadins să mi-o ascunzi.


Să mă prinzi de gît, sfios
Să-mi preling trupul pe tine,
Iar din zîmbetu-ți frumos,
Doar finețea i-aș reține.


Să cuprind nemărginirea,
Doar avîndu-te la piept,
Să-ți scriu versuri pînă-n ziuă
Într-o filă de caiet.


Tu, din ce-am scris, eu, nebunul,
Să culegi, pe plac să-ți fie,
Din pămînt, vers să răsară,
Pînă-n stele - Poezie.

luni, 10 februarie 2014

Dorul meu

S-a făcut tîrziu, e noapte,
Vîntul îmi aruncă-n geam
Picături de ploaie, parcă
Toate eu le cunoșteam.


După ele, intră-n casă
Chipul mamei istovit,
Ce cu dor mă cheamă-acasă,
Să văd lumea ce-am iubit.


S-ascult fîntîna de la poartă,
Care plînge-n taina goală,
Căci cănuța cea cu apă,
Mamei nu-i mai e ușoară.


Să văd pădurea ce cîndva
Avea iarba cea mai verde,
Astăzi, însă,-n urma mea,
Din chipul mamei ea se pierde.


Și cătelului din poartă,
Ce-l goneam în pielea goală,
I s-ar stinge ochii, parcă,
În amurgul trist de seară.


Dar c-o ultimă putere,
Încă-n poartă mă așteaptă,
Ochii lui plini de durere,
Să mă vadă, vor, o dată.


Dar bunica, ce mai face?
Și bunelul, cum se simte?
Vîntul, la geam, brusc tace,
Parcă-ar ține de morminte.


Chipul mamei vrea să plece,
Dar pe ziduri ea mi-a scris:
"Iarba verde, încă, zace
Lîngă-un cîine sur și trist."

Ce dor mi-a fost de tine, Mamă!

Sunt fiul cel rătăcitor,
Ca toamna ce-a trecut, de-o seamă,
Întors la cuibul părintesc,
Ce dor mi-a fost de tine, Mamă!


Povestea "Capra cu trei iezi",
Rămasă undeva la vamă,
M-a răscolit pînă la lacrimi,
Ce dor mi-a fost de tine, Mamă!


Știu pe de rost cum arătau
Ochii senini de sub năframă,
Atît de blînzi, de lacrimi plini,
Ce dor mi-a fost de tine, Mamă!


Ajuns în prag, pe clampă-i mîna,
Dar s-o-mping, un pic mi-e teamă,
Ceva îmi răscolește pieptul,
Ce dor mi-a fost de tine, Mamă!

Lîngă tei

Lîngă poala teiului,
În lumea de speranțe,
Tu mă țineai de mînă,
Eu, adînc, la mine-n brațe.

Și-ți șopteam cuvinte ca:
"Prea dragă-mi ești tu mie!"
Imi doream cerul de flori,
Mireasă să te știe.

În jurul nostru, prea duios,
Cădeau dulci flori de tei,
Iar părul tău deschis, bălai,
Fura din ochii mei.

Și ne priveam adînc în ochi,
Și-atunci, ca prima dată.
Ca atunci, și azi îmi pari,
Același chip-mister de fată.

Mi-e dor de tine, Mamă!

Depărtare, pustiu răcit,
Sau drum pierdut în năframă.
Dorul pătimaș mă fierbe -
Mi-e dor de tine, Mamă!

Te aud, ți-e greu, o știu,
Îți simt lacrima, sărmană...
Mîna mea departe-ți este -
Mi-e dor de tine, Mamă!

Pașii tăi, doar rugăciuni,
Rostesc fără de seamă,
Eu vreau copil, din nou, să fiu -
Mi-e dor de tine, Mamă!

Părinții

Ți-amintești acum, tu, oare,
Mirosul care te-a crescut?
Azi, cînd simți înstrăinare,
Îți plîngi lumea ce-ai pierdut.


Sau trezit, în miezul nopții,
Căutînd ce nu mai este,
Astfel, vor căuta nepoții,
Glasul tău, și-a lui poveste.


După Ei, cu-ndurerare,
Din piept să-ți curgă inima,
În genunchi să-ți ceri iertare,
Și să-ți fiarbă lacrima.


Tot udînd, tu, rădăcina
Crucii vechi, de ani, de lemn,
Tot pămînt rănind cu mîna,
Așteptînd, de Sus, un semn.


Dar puterea-acestui Timp
O închină pe-a dorinții.
Nu făceți în viață schimb,
Și iubiți, la timp, Părinții!

Mama

Valuri vor veni și-or trece,
Ca și stelele  pe cer.
Printre oameni s-or petrece
Răutăți cu chip de înger.


Numai tu rămînea-vei veșnic
Pură, prinsă între lumi,
Ființă vie cu chip de sfeșnic,
Ce copiii ți-i aduni.


Și răsai ca o icoană,
Pururea nu mai apui.
Îți veghezi copiii, mamă,
Și-i trimiți la somn sătui. 

Mai trece o Doamnă

În visul meu de toamnă,
Prin miez de noapte rece,
Mai trece, azi, o Doamnă,
Și mîndră se petrece.

Și pas cu pas se-așează,
Din mersu-i legănat,
Pe noaptea, încă, trează,
Pe ochi înlăcrimat.

Și cerul, dintre ramuri,
Deja cuprins de ceață,
Sărută, trist, la geamuri,
Un somn lipsit de viață.

Sunt Toamnă

Sunt Toamnă, pe mîinele mele,
E tot ce-a rămas din pomi scuturați.
Un rug de noiembrie, din visele mele,
E tot ce-aș mai cere de la oamenii-frați.


Și anii, aievea, mi-i socot,
Ca niște scrisori, scăpate prin ceară.
Și nu știu, din umăr, dacă o să mai pot,
Să nu le mai fac, o clipă, să doară.


Ca un cutremur, cu maxim de baluri,
Tot mai multă ninsoare m-apasă pe piept.
Iarba, durerii, dă naștere-n valuri,
Sunt Toamnă... o simt și nu cred...

Dansul frunzelor în toamnă


Dansează frunzele în toamnă,
Un vals, bătrîn, de zile mari,
În ceruri, ploile de stele
Creează-un cor de lăutari.



Așternut de frunze vii
Țin copacii, greu, în poale.
Glasuri pure de copii
Mai vibrează ulicioare.



Privesc în jur, imagini vechi
Fiecare frunză poartă,
Se-adună în perechi,
Iubindu-se în... șoaptă.

Ăsta este mersul vieții:
Azi te naști, mîine apui, 
Eu bolnav de tinerețe,
Mai iubesc doi ochi căprui.


Aș vrea

Cînd clipele dor În liniștea serii, Ochii mei se cobor În lumea tăcerii.

Aș vrea, atunci, în treacăt, Să-ți umezești privirea, Și din al ochilui capăt, Să-mi plîngi dezamăgirea.

Aș vrea, în toiul nopții, Pierdută în tăcere, O lacrimă, tu, sorții, S-o lași cu-a mea durere.

Să cauți printre stele, Pămîntul să-l rănești, Pășind urmele mele, Să nu mă mai găsești.

Aș vrea, atunci, uitată, Să-ți pierzi locul răbdării, Din inima-ți de piatră, Tu să mă dai uitării.


Pămînt

Pămînt...

pururea plîngînd, 
așteptînd, văzînd
în pustiu, mîna mamei căzînd.
În tăcere, albită de timp, 
privind în gol, în lacrimi dorind
băiatul sau fiica, spre casă, 
în grabă fugind.
Tremurînd, 
în zare privind, 
crește ceața-n tăcere,
în suflet - durere...
În zadar așteptînd,
mai tare plîngînd, 
pe același pămînt...



Ești, iubito, una...



În mijlocul naturii,
Iubita mea de veci,
Pe freamătul naturii
La piept capul ți-l pleci.




Îți simt a ta suflare, 
Tresare-n urma ei
Pădurea, și din soare - 
O rază-n ochii tăi.




Iar inima-ți, ce bate
Ușor, cerească pare,
Mă poartă între șoapte
De murmur de izvoare.




Pierdut, azi, sunt pe veci,
Dar rogu-te-aș acuma:
Printre ani să nu treci,
Căci ești, iubito, una...



Visul meu

Încet se-așterne noaptea, 
Cerul Luna naște,
Să-mi vegheze somnul
Și s-adorm în pace.
Căci, într-o altă lume,
Ea mi-a povestit,
În visul meu cel tainic,
Eu i-am fost iubit.
Ne-am iubit sub cer de stele,
În taina privirii lor,
Ele știau ce-avea să fie
Din acel frumos amor...

Astăzi lucesc cuceritor, 
Căci există între ele,
O zînă-acum nemuritoare,
Dar plină de durere.
Căci a murit, eu nu știu cum,
Nici nu vrea să-mi spuie.
Atunci, poate-am iubit-o mult,
Azi s-o iubesc, ea nu e...

E doar un vis? 
Nici nu mai știu
Într-adevăr de este.
Și de-ar fi să zic cuiva,
O să-mi spună că-i poveste,
Că-s nebun, visez prea mult,
Și alte toate cele,
Ce-mi rămîne, cu penița,
Să-mi scriu frumosul,
Să simt durere.
Doar noaptea mă-nțelege,
Ea nimic nu-mi spune,
Știe într-adevăr ce simt
Cînd luna trist apune.

În mister visu-mi dispare,
Ca un vis, de-ar fi fost...
Dar a mea întruchipare
Vrea să afle-al Lunii rost...

Copiilor mei


Războaie-au fost.
Pace, mai tîrziu,
Al armelor rost,
Eu nu mai vreau să-l știu.



Oameni răi, cu ochi de fier,
Se plimb ca șerpii-n primăvară.
În lumea asta-s doar străjer
Ce păzesc a lor comoară.



Copii vin, bătrîni se trec,
Frunze nasc și mor pe ram.
Eu prin lume mă petrec,
Îmbătrînind, pierzînd ce n-am.



Să fiți buni, să vă iubiți,
Nu lăsați frumos să treacă,
Iar cînd ve-ți fi și voi părinți,
Nu uitați, c-ați fost copii...
Odată! 


Fără titlu


Ochii tăi, înfășurați în stele,
Slăviți de farmec și armonie,
Ca două taine între ele
Se-ascund de lumea vie.



Ascult cum zîmbetu-ți tresare,
Un dans al fulgului de nea.
Suflarea cerului se  pare
Că-i, chiar, suflarea ta.



Îți simt tărîmul sfînt din piept
Un mal stăpîn între izvoare,
La gura lor, cerșind, aștept,
Să-mi cerni pe buze îndurare.



Eu să te las pe brațul stîng,
În el să-ți culci amorul,
Precum în ape, tremurînd,
O stea își scaldă dorul.




Primăvara din tine



Norii se duc, un soare răsare,
Decît ieri, azi, mult mai plăpînd,

Peste cîmpii, recită o floare
Poezie aleasă din mîndrul pămînt.




Iar ție, iubito, ți se-ncunună,
Din creștet, frumos, un rîu de culori,

Muguri plesnesc la atingerea-ți fină,
Păsări cuvîntă neînțelese comori.




Sînii tăi, copilo, doi muguri și ei,
Acoperiți de-un mărțișor din frunze brodat,

Ascultă cuminți dorința ochilor mei
Ce murmură visul din friguri scăpat.




Mă apropii, de brîu, să te prind
Cu două ramuri umede de măr,

Mlădios, pînă la gît să te cuprind
Să-ți miros primăvara din păr.




Apoi, să-ți adun din cîmpie
Tandre lăcrimioare și tineri ghiocei,

Ca așezîndu-le, cu drag, la sînul tău,
Să fie, tinerețea anilor mei.



De-as putea...


De-aș putea, aș fi un Soare,
Ca în fiecare zi 
Să-ți trimit din ceruri vise
Și esența "A iubi".

De-aș putea, aș fi și Mare,
Zor albastru-n ochii tăi,
Simplu gînd, simplă chemare,
M-ar preface-n lut, de vrei.


De-aș putea, aș fi și Iarbă
Fragedă, sub pașii-ți culți,
Ce-aș dori, din datorie,
Numai urma să-ți săruți.



Tristețe

Vîntul tremură pe ramuri, Zguduind pădurea toată. Pustietatea peste lanuri Se așterne mai uscată.

Și în jur tăcere este, Ca și ieri, alaltăieri... E a mea tristă poveste, Zbuciumată în păreri.

Căci te-ai dus, dulce iubire, Și-ai lăsat pădurea goală, Lanurile fără simțire, Fără viață, fără fală...

Și mă poartă mintea azi, Lîngă tine-n amintire. Noaptea stau tăcut și treaz, Tot visînd a ta venire.


Miez de noapte

Într-un miez de noapte
Pogorît din stele,
Fata aștepta
Privind cu drag la ele.
Pe aleea de castani
Să murmure lui mersul,
Un chip de lună plin,
Un înger om - Alesul.
Dar iată că din zorii
Nopții răsărite,
Se apropie un zeu
Frumos de luare-aminte.
O ia de mînă, iar,
Ca-n fiecare seară,
O strînge-n brațe, dar,
Ea nu vrea să tresară.
_Iubitul meu de veci,
Din ochi a ta sclipire
De plapumă mă iartă,
De minte - fără știre.
Eu nu voi să pot
În astă seară ție,
Un înger să îmbrac
Și să-mi rămînă mie.
_Copila mea, fierbinte,
Sub chipul lunii blînde.
Vorba ta mă-mbată
Cu strunele-i plăpînde.
Eu nu voi să-ți cer,
Nici nu mă-ncearcă gîndul,
Să-ți ceri iertare - Nu:
E al tău cuvîntul.
Dar lasă-ți peste plete
Castanii să se culce,
Și să tresară-n vis,
Mai verzi pe buza-ți dulce.