Sunt Toamnă, pe mîinele mele,
E tot ce-a rămas din pomi scuturați.
Un rug de noiembrie, din visele mele,
E tot ce-aș mai cere de la oamenii-frați.
Și anii, aievea, mi-i socot,
Ca niște scrisori, scăpate prin ceară.
Și nu știu, din umăr, dacă o să mai pot,
Să nu le mai fac, o clipă, să doară.
Ca un cutremur, cu maxim de baluri,
Tot mai multă ninsoare m-apasă pe piept.
Iarba, durerii, dă naștere-n valuri,
Sunt Toamnă... o simt și nu cred...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu