Părinții

Ți-amintești acum, tu, oare,
Mirosul care te-a crescut?
Azi, cînd simți înstrăinare,
Îți plîngi lumea ce-ai pierdut.

Sau trezit, în miezul nopții,
Căutînd ce nu mai este,
Astfel, vor căuta nepoții,
Glasul tău, și-a lui poveste.

După Ei, cu-ndurerare,
Din piept să-ți curgă inima,
În genunchi să-ți ceri iertare,
Și să-ți fiarbă lacrima.

Tot udînd, tu, rădăcina
Crucii vechi, de ani, de lemn,
Tot pămînt rănind cu mîna,
Așteptînd, de Sus, un semn.

Dar puterea-acestui Timp
O închină pe-a dorinții.
Nu făceți în viață schimb,
Și iubiți, la timp, Părinții!