Tu, fîntînă de la poartă

Tu, fîntînă de la poartă,
Cu-al tău tei, de ani, slăbit,
Îmi ții doru-n pragul casei,
Tot cerșind a fi pășit.

Am călcat, eu, multe pietre,
Din al banului venin,
Mi-am pierdut în lumea largă
Chiar și propriul cer senin.

S-au uscat și de vedere
Ochii mamei chinuiți,
Ca și ei, aștepți în poartă,
Să vină fiul la părinți.

Am cerut o avuție,
De ea pămîntul s-a legat,
Că nu mai pot pe ușa mamei
Să intru așa cum am plecat.

Tu, fîntînă de la poartă,
Din izvorul tău nobil,
Ia, te rog, și udă mamei
Setea,-n suflet, de copil.